I remember ... (sau Incotro se duce timpul cand trece?)

    Amintiri. Vremuri trecute cu locuri si persoane. Unele s-au schimbat, altele sufera schimbari iar altele vor ramane vesnic la fel. Unele lucruri dispar iar altele iau nastere. Nimic nu mai este la fel desi nimic nu se schimba.

    Am fost acum cateva saptamani prin orasul de bastina. Acelasi oras mic de la poale de munte in care m-am nascut si in care mi-am petrecut copilaria. Probabil si datorita perioadei meditative prin care trec in ultima vreme, probabil si varsta sau chiar dorinta de refugiu in trecut, am pornit intr-o seara sa hoinaresc strazile orasului. Nu am apucat sa fac prea multi pasi ca la un momentdat simt cum cineva ma trage de maneca, ma prinde de mana: "Daca vrei, iti pot fi ghid prin Piatra. Iti pot arata pe unde umblu eu cu prietenii mei si cu bunicii mei. E un oras grozav. Vrei?" Initial am avut tendinta sa il refuz pentru ca nu as fi avut nevoie de cineva sa imi fie ghid in propriul meu oras, dar privirea copilului si dorinta lui de a-mi arata locurile lui preferate m-au facut sa nu mai pun nici o intrebare si sa accept sa fiu condus de el.

    A inceput sa imi arate centrul orasului: "aici vin eu cu prietenii mei si ne plimbam, mergem in parc si stam sus la turn. Vara e singurul loc unde poti gasi o cismea cu apa, cred ca singura din oras care mai este". Strabatem parcul din centru si apoi pornim inspre parcul zoo. Pe drum imi spune: "Stii, au adus doi lei noi la zoo. Nu mai este cum era odata dar tot mai poti sa vezi un animal acolo, iar leii astia doi sunt faini. Iar pe langa zoo poti sa urci la Colibe. Acolo mai merg eu cu baietii de la bloc sa mai bem bere. Daca vrei, poti sa urci si mai sus spre Gospodine, dar drumul ala e frumos iarna cand se acopera cu zapada ca poti sa te dai cu sania tocmai de sus. In rest e un loc frumos unde poti sa vii cu prietena sa te plimbi". Trecem de parcul zoo si ajugem pe la stadion: "Aici am vazut eu primul meci cu un unchi de-al meu dar nu prea ma pasioneaza fotbalul. Acolo e cimitirul unde sunt parintii mei, dar eu sunt destul de mare acum si ma descurc singur si sper ca intr-o buna zi sa reusesc sa ii fac pe bunici mandri de mine."

    Coboram spre bulevard. Printre blocuri imi arata o strada care duce la puntea de la strand: "Nu e cine stie ce strandul ala. Are o baza hipica, un restaurant si un bazin. In rest nu e nimic altceva. Acolo mai merge lumea sa faca gratare sau sa se mai bage in apa." Pe nestiute ajungem la Central in fata si imi spune: "Asta e Petrodava. E cel mai mare magazin de la noi din oras. Mai e si Unicul dar asta e cel mai mare. Iar pe strada asta daca mergi ajungi la gara si la autogara. De la autogara mai plec cu bunicii la tara da nu prea sunt autobuze si mai facem si auto-stopul." La un moment dat ne oprim din mers: "Asta e Muzeul de Istorie iar acolo in blocul ala de patru etaje stau eu, la 3. Asta e zona de centru, cu cinema Pietricica.Aici gasesti mai multe: farmacie, frizerie, alimentara, librarie si mai e si un magazin ABC cu standuri. Pe strada aia daca te duci o sa ajungi la liceul de chimie unde o sa fac eu liceul. Nu e liceul de chimie ci un alt liceu da acolo are caminul ala la care o sa fiu eu."

    "Acuma imi pare rau ca nu mai pot sta sa va mai arat din oras, dar ma asteapta ai mei acasa si tre sa ma duc. Sper ca v-a placut ce v-am aratat, daar chiar nu mai pot sa stau." Am incuviintat ca nu e nici o problema daca pleaca iar din fuga lui am reusit sa il intreb cum il cheama: "Octavian Gheorghita si am 17 ani!", apoi a disparut fara urma impreuna cu orasul copilariei mele.

27 (sau Cum am petrecut sfarsitul lui 26)

     Azi e ziua mea. Inca una. Inca un an adaugat in catastiful vietii. Ani buni cu "succesuri" sau ani mai putini buni, cu dezamagiri, sunt anii mei, sunt ani care ma reprezinta si care m-au adus unde sunt acum. Si ca in fiecare an imi incep ziua aniversara cu o scurta privire in oglinda sa vad "cei xyz ani", sa vad daca am imbatranit sau nu. Este adevarat ca nici eu nu fac exceptie de la regula naturii careia ne supunem toti si anume aceea de a ne naste, a imbatrani si in final a ne retrage de pe scena vietii. Asa am vazut in cele 20 de priviri in oglinda (primele 7 nu mi le aduc aminte), transformari fizice, am vazut cum incet incet incep sa devin barbat, am vazut primul fir de 
par in barba, am vazut primul fir de par alb in cap si la fel am vazut primul rid pe fata. Am vazut cum dintii de lapte au fost inlocuiti de dintii permanenti si am vazut cum pielea mainilor nu mai este la fel de fina ca odinioara. La fel de bine m-am vazut si dupa primul sarut dar si dupa prima betie, dupa primul succes dar si dupa prima infrangere. In oglinda am vazut toate schimbarile fizice sub impactul timpului. In schimb, oglinda nu a putut niciodata sa imi arate ce e dincolo de trup, dincolo de aceasta haina perisabila care in final se uzeaza si va fi aruncata. Nu a putut niciodata sa imi arate varsta si schimbarile sufletului. 
     Azi, dupa ritualul privitului in oglinda am incercat sa ma uit si la suflet, sa incerc sa vad si schimarile lui. A fost greu sa privesc retrospectiv la anii trecuti si mai ales sa incerc sa privesc la ceva ce nu este palpabil, material. Am rasfoit printre vise, sentimente, trairi, in incercarea de a vedea cum s-a schimbat sufletul. Am fost surprins si exaltat in acelasi timp sa vad ca pentru suflet notiunea timpului sau a anilor e cu totul alta. Asa se face ca in masa de amintiri ale anilor trecuti am gasit asezata langa bucuria tortului din copilarie tocmai amintirea primului salariu din campul muncii. Langa amintirea primei tabere la mare era amintirea primei palme luate de la bunic. Langa amintirea mortii mamei era bucuria celui mai important "DA" din viata unui om. Sufletul nu a tinut cont ca era zi sau noapte sau ca aveam 14 ani sau 20. Totul este pe cat de departat in timp pe atat de aproape in suflet, pentru ca sufletul nu are varsta, fiind mereu tanar.
     Probabil la finalul zilei, dupa ce voi fi fost bombardat de urari si felicitari, va trebui sa imi raspund mie la intrebarea: "Cum te simti la 27 de ani?" iar raspunsul in mod sigur va fi unul simplu si fara prea multa filosofie: 

       " 27? Pai la 27 ma simt exact ca un nou nascut, adica ca la 17 ani, mai exact, ca ieri! "

Russian Roulette (sau Ce ne rezerva viata?)

   E interesant un sentiment uman negativ: ORGOLIUL. E un sentiment care nu duce la nimic bun si care distruge in principal relatiile de prietenie, care indeparteaza oameni si care peste timp nu aduce decat un gust amar. In schimb putem sa recunoastem ca am gresit si chiar daca nu ne putem cere scuze, putem macar sa ne schimbam modul de a privi lucrurile si sa speram ca inca nu e prea tarziu sa mai refacem prietenia ce ne-a legat candva. Dar ca sa se inteleaga mai bine despre ce vorbesc, am sa zic o poveste, care incepe cam asa:
   A fost odata ca niciodata, pe vremea cand democratia abia patrundea in Romania, un baietel care traia la bloc. Baietelul ala era cam de varsta clasei a V-a cand in gasca de la blocul lui a aparut un alt baietel cam tot de-o seama cu el. Punctele lor in comun nu erau prea multe iar cele cateva lucruri care ii legau au creat o amicitie. Desi nu erau vecini de bloc, ci doar de cartier, asta nu i-a impiedicat sa se adune impreuna cu alti copii si sa se joace, amicitia devenind mai puternica si incet incet au inceput sa apara si orgoliile. Timpul a facut ce stie el cel mai bine si trecand asa usor si pe nesimtite, cei doi au crescut si au ajuns la liceu. Acum diferentele au  inceput sa creasca intre cei doi: unu era la un liceu mai bine vazut in lume iar celalalt era la profesionala, unu isi luase telefon mobil iar celalalt inca nu primise acces deplin nici la telefonul fix, unu era mereu punctul central al unei discutii iar celalalt era punctul central al manifestarilor copilaresti. Unul din ei se bucura de aprecierea parintilor celuilalt iar celalalt era privit ciudat de catre parintii primului. Probabil din cauza mentalitatii colective si a educatiei primite, impreuna cu actiunile celor din jur, l-au facut pe primul sa adanceasca orgoliile personale si l-au facut sa nu mai vrea sa aiba de-a face prea multe cu prietenul lui.
   Dupa liceu, primul isi gasi de munca intr-un loc curat, cu efort fizic putin si unde intelectul era pe primul loc. Al doilea isi gasi de munca intr-un loc nu tocmai curat, unde efortul fizic era principalul iar forta intelectuala era dupa forta fizica. Primul se maturizase ceva mai devreme si renuntase la iesirile tarzii in oras si planuia sa isi intemeieze o familie in timp ce celalalt inca facea excese si pierdea noptile una dupa alta. Pe aici pe undeva s-a produs ruptura intre cei doi si s-au vazut de cateva ori in cativa ani iar mai apoi nu s-au mai vazut deloc. S-au mai interesat unul de celalalt prin intermediul prietenilor comuni dar amicitia dintre cei doi disparuse complet. Apoi, peste ani de zile s-au regasit pe internet. In timpul scurt cat au vb au reusit sa isi povesteasca viata si sa se puna la curent cu ceea ce pierdusera intre timp. 
    Acum, timpul a indreptat cateva lucruri:
*Pe primul l-a altoit peste nas si l-a dat cu capul de pragul de sus. L-a facut sa inteleaga in timp ca nu banii sunt totul si ca prietenii se fac intr-o viata si nu intr-o zi, ca intre creier si muschi nu e o batalie ci o conlucrare, ca timpul trece si oamenii se schimba iar uneori e prea tarziu sa mai recuperezi unele lucruri pe care le-ai pierdut si l-a invatat sa spuna ca ii pare rau si sa regrete.
*Pe al doilea, povestitorul nu stie exact cum l-a schimbat timpul dar stie ca fizic este sanatos, nu este tocmai fericit datorita distantei fata de casa si ca planuieste sa isi intemeieze o familie.
    Si-am incalecat pe-o sa si v-am spus poveste-asa.

P.S.1 Pe primul, viata l-a facut somer.
P.S.2 Pe al doilea, viata l-a facut american.