27 (sau Cum am petrecut sfarsitul lui 26)

     Azi e ziua mea. Inca una. Inca un an adaugat in catastiful vietii. Ani buni cu "succesuri" sau ani mai putini buni, cu dezamagiri, sunt anii mei, sunt ani care ma reprezinta si care m-au adus unde sunt acum. Si ca in fiecare an imi incep ziua aniversara cu o scurta privire in oglinda sa vad "cei xyz ani", sa vad daca am imbatranit sau nu. Este adevarat ca nici eu nu fac exceptie de la regula naturii careia ne supunem toti si anume aceea de a ne naste, a imbatrani si in final a ne retrage de pe scena vietii. Asa am vazut in cele 20 de priviri in oglinda (primele 7 nu mi le aduc aminte), transformari fizice, am vazut cum incet incet incep sa devin barbat, am vazut primul fir de 
par in barba, am vazut primul fir de par alb in cap si la fel am vazut primul rid pe fata. Am vazut cum dintii de lapte au fost inlocuiti de dintii permanenti si am vazut cum pielea mainilor nu mai este la fel de fina ca odinioara. La fel de bine m-am vazut si dupa primul sarut dar si dupa prima betie, dupa primul succes dar si dupa prima infrangere. In oglinda am vazut toate schimbarile fizice sub impactul timpului. In schimb, oglinda nu a putut niciodata sa imi arate ce e dincolo de trup, dincolo de aceasta haina perisabila care in final se uzeaza si va fi aruncata. Nu a putut niciodata sa imi arate varsta si schimbarile sufletului. 
     Azi, dupa ritualul privitului in oglinda am incercat sa ma uit si la suflet, sa incerc sa vad si schimarile lui. A fost greu sa privesc retrospectiv la anii trecuti si mai ales sa incerc sa privesc la ceva ce nu este palpabil, material. Am rasfoit printre vise, sentimente, trairi, in incercarea de a vedea cum s-a schimbat sufletul. Am fost surprins si exaltat in acelasi timp sa vad ca pentru suflet notiunea timpului sau a anilor e cu totul alta. Asa se face ca in masa de amintiri ale anilor trecuti am gasit asezata langa bucuria tortului din copilarie tocmai amintirea primului salariu din campul muncii. Langa amintirea primei tabere la mare era amintirea primei palme luate de la bunic. Langa amintirea mortii mamei era bucuria celui mai important "DA" din viata unui om. Sufletul nu a tinut cont ca era zi sau noapte sau ca aveam 14 ani sau 20. Totul este pe cat de departat in timp pe atat de aproape in suflet, pentru ca sufletul nu are varsta, fiind mereu tanar.
     Probabil la finalul zilei, dupa ce voi fi fost bombardat de urari si felicitari, va trebui sa imi raspund mie la intrebarea: "Cum te simti la 27 de ani?" iar raspunsul in mod sigur va fi unul simplu si fara prea multa filosofie: 

       " 27? Pai la 27 ma simt exact ca un nou nascut, adica ca la 17 ani, mai exact, ca ieri! "