Carpe Diem! (sau Viata traita dupa reguli)

    Totul incepe cu prima gura de aer. Atunci cand tragem aer in piept pentru prima data tot atunci, prin acea prima gura de aer, semnam acordul nostru cu viata de a ne supune regulilor ei; si prima regula incalcata este aceea ca plangem cat ne tin plamanii, probabil de dorul pantecelui ce tocmai l-am parasit, si incalcam dreptul la liniste a celor nascuti odata cu noi. Apoi incepem sa ne dezvoltam fizic iar viata ne pune in carca si mai multe reguli, glasul ei purtand timbrul vocal al parintilor: "Nu pune mana acolo", "Nu baga in gura", "Nu ai voie sa faci asta", "Trebuie sa faci asta" ...
     Scoala vine si ea cu cea mai subtila dar cea mai apasatoare regula din toate: "Nu ai carte, nu ai parte", desi nu face o referire clara la care carte anume si la parte de ce anume nu ai, dar e clar ca asta va fi regula dupa care ti se va ghida toata viata, pentru ca viata e un proces permanent de invatare (constienta sau inconstienta). Treci prin scoala, uneori ca gasca prin apa, si vine o forma de invatamant complementara care are regulile ei, reguli ce poarta de asta data vocea unor oameni total necunoscuti dar care iti vor influenta viata permanent. Cam acum este momentul in care incepi sa pricepi ce este viata, de unde vii si probabil te hotarasti incotro vrei sa te duci. Acum este momentul in care fie alegi sa te supui regulilor impuse de cei care au ani in avans fata de tine sau incerci sa devii rebel si hotarasti ca regulile sunt pentru cei mai slabi iar tu nu vei urma nici una din ele.
     Partea cea mai rea este aceea ca si atunci cand te hotarasti sa nu urmezi nici una din regulile impuse, iti impui propria regula de a nu urma reguli ( fraza are coerenta, ca am facut schema cuvintelor pe hartie si e ok). Paradoxal dar faza asta seamana izbitor de bine cu aceea de a fi ateu (si aici va urma din nou un joc de cuvinte dar care au un sens). Multi se declara atei si cand incearca sa se justifice o fac prin cuvintele: "Eu nu cred in nimic", ceea ce nu poate fi mai gresit. Cand spui ca nu crezi in nimic, defapt tu crezi ca nu crezi in nimic.
     Probabil cele mai dure reguli sunt cele pe care ti le impune viata in urma deciziilor bune sau rele pe care le-ai luat in momentul in care te rupi de parinti si iti incepi drumul tau propriu in viata, sau reguli aparute in urma modului in care iti regizezi viata. Oricum, cred ca cea mai buna regula este aceea de a nu ne gandi la reguli. Asta e o REGULA!

"I HAVE A DREAM" (sau Alegerea intre visuri si vise)

     "Ce vrei sa te faci cand vei fi mare?" este o intrebare pe care, cred, ca fiecare dintre noi a auzit-o in copilarie si la care mereu raspunsurile veneau promt: "As vrea sa fiu doctor", "As vrea sa fiu balerina", "As vrea sa fiu ...", iar raspunsurile nu erau foarte variate. Optiunile noastre la acea vreme se limtau la cateva meserii cu care de obicei veneam in contact si ne faceau o impresie buna.La fel am primit si eu intrebarea la un moment dat (e drept ca am fost intrebat de majoritatea rubedeniilor mele si nu numai o data) si sincer nu mai tin minte cate variante de meserii am oferit, unele dintre ele fiind inspirate de parinti pentru a face o impresie buna. Oricum, una din meserii a fost si aceea de a fi Superman si nu pentru ca as fi vrut sa fac numai lucruri bune ci pur si simplu ca as fi putut sa zbor.
     Interesant este faptul ca odata cu trecea timpului, perceptia asupra a ceea ce am vrut sa fim cand eram mici si ceea ce putem deveni pe masura ce ne maturizam capata o alta forma, iar raspunsurile la intrebarea din copilarie vin din ce in ce mai greu sau uneori raspunsul e: "Nu stiu!". Mai apoi cand ajungem sa intram in campul muncii sa ne dam seama ca ceea ce am devenit nu se apropie de ce visam cand eram copii. Ne ramane optiunea noptii, cand ne retragem in lumea viselor si acolo ne dezlantuim imaginatia si suntem personaje care mai de care mai diferite. Uneori m-am trezit cu un gust amar ca a trebuit sa deschid ochii si sa inchei visul in care eram un fel de superman, ca sa revin in realitate la meseria la care nici nu ma gandeam cand eram mic.
     Ajungem apoi intr-un moment cand ne uitam retrospectiv la cate lucruri doream sa facem cand eram mici si ne dam seama ca din toate acele lucruri am ales unul singur. De obicei tot acesta este momentul in care incetam cu ceea ce visam cand eram mici si incepem sa visam la ce am vrea sa facem ca oameni maturi, incepem sa ne facem planuri de viitor si incepem sa ne trasam idei si tinte pe care am vrea sa le atingem. Toate acestea incep cu un "VISEZ SA ..." foarte convingator care ne inspira incredere in noi si ne face sa punem in miscare lucrurile. 
     Trist este faptul ca pe parcursul vietii ne oprim din cand in cand sa mai tragem o linie in lumea dorintelor, sa mai bifam o realizare dar si sa observam ca unele VISURI nu s-au indeplinit, si atunci oftam adanc si spunem: "Eh! VISE, doar VISE!"

The power to smile (sau Ce se ascunde in spatele aparentelor)

Te nasti intr-o zi si tragi prima gura de aer, iti cunosti dupa atingere si miros pe cei ce iti sunt parinti, pentru ca in 3 luni de zile sa il pierzi pe cel ce iti era tata. Si bebe fiind ZAMBESTI.

  Cresti cu mama si cu bunicii si incepi lungul drum prin viata, incepi sa iti faci prieteni de joaca si mai apoi incepi sa iti cunosti colegii de scoala iar soarta iti rapeste pe cea care iti era mama. Nestiind ce sa faci pentru ca intelegeai ce se intampla, tragi aer in piept si ZAMBESTI.

  Iti transformi bunicii in parinti si ii supui la incercari prin care probabil nu mai aveau de gand sa treaca. Conflictul dintre generatii isi face aparitia si te uiti la ei si vezi ca le este greu sa tina pasul cu tine, se supara dar apoi zambesc. Si tu te uiti la ei si ZAMBESTI.

  Treci prin liceu. La inceput din convingeri proprii ca la finalul lui convingerile tale sa fie altele, iar asteptarile tale sa fie diferite de cele ale celorlalti. Toti iti fac previziuni sumbre si iti spun ca nu vei ajunge nimic bun in viata, iar tu ii asculti si iti zici ca tot raul este spre bine si ZAMBESTI.

  Iti gasesti de munca si crezi ca totul va fi in sfarsit bine dar afli ca cel care ti-a fost bunic in rol de tata este lovit de o boala care il va schimba ca om si care iti va rupe sufletul in momentul in care se va uita la tine si nu te va mai recunoaste. Si apoi moare. Il mangai pe fruntea care poarta semnele tuturor belelelor pe care le-ai facut in copilarie si chiar daca iti simti lacrimile clocotind in coltul ochilor, iti zici ca asa a fost mai bine pentru el si ZAMBESTI.

   Cand trece ceva vreme si incepi sa te bucuri de primele guri de viata fara grija zilei de maine stiind ca cea care iti este bunica in rol de mama va fi langa tine si iti permiti sa dormi noptile, afli ca nu vei mai lucra acolo unde iti ti-ai format o familie adoptiva si ca noul an te va desparti de cei cu care impartaseai bucuriile si supararile. Apoi iti dai seama ca nu reusesti sa mai gasesti ceva care sa se ridice la nivelul locului de munca pe care l-ai pierdut si incepi sa iti pierzi orice urma de speranta dar iti zici ca va veni si ziua ta si ZAMBESTI.

  Vine insa o zi in care totul se termina si speranta dispare infundata undeva in adancul sufletului. Tragi linie si te uiti la viata ta si la cate zambete au luat locul lacrimilor si durerilor din suflet si tragi aer in piept si PLANGI ...

Memoirs of a Geish (sau Cine a omorat cucul din padure)

   Imi aduc aminte ca in vremea cand eram copil, inceputul primaverii insemna si inceputul drumurilor prin padure. Nu stiu daca era un motiv clar al cutreieratului, desi mi se spunea ca mergem la urzici, la floare de tei sau mai spre toamna la cules de ghebe, dar in mod sigur bunicul meu gasea ceva de cautat prin padure numai sa nu stea in casa. Asa se face ca porneam pe coclaurii dealurilor din Piatra Neamt, el cu scopul de a aduce ceva acasa iar eu cu scopul de a omora dusmanii imaginari materializati in buruienile de pe marginea cararilor. Nu de putine ori aventura dura cateva ore bune motiv pentru care, in sacosa care ne insotea, langa cutitul mereu prezent era si un pachetel cu mancare pentru "tancul asta mic". La acea vreme prognozele meteo (care purtau ca subtitlu Romica Jurca) nu erau la fel de precise ca cele din ziua de azi si nu de putine ori ne trezeam in varful dealurilor surprinsi de ploi, care ne udau pana la piele si care ne aducea inapoi acasa plin de noroi ca Rambo cand se ascundea de inamici.

   Era un moment prielnic pentru mine sa imi dezvolt abilitatile vocale si urlam cat ma tineau plamanii, lucru care acasa imi era interzis "ca sa nu se supere vecinii". Dealtfel era si un moment al imbinarilor cu natura atunci cand "rezervorul" nu mai facea fata si udam copacii acompaniat de strigatul "pomperia!". Curios este faptul ca bunicul niciodata nu parea deranjat de manifestarile mele si tot timpul avea rabdare cu mine sa ma satur de alergat si de urlat prin padure, niciodata nu se supara ca eu nu culegeam nimic din ceea ce era in plan si mai ales niciodata nu ma certa indiferent de ce as fi facut. Cu el admiram verdele padurii, incercam sa reproducem cantecul pasarilor si mai ales aveam o intrecere: cine aude cucul cantand pentru prima data, pentru ca se spune ca aduce noroc celui care il aude primul.

   Au fost ani buni in care am haladuit in acest fel prin padure impreuna cu bunicul meu. Dar, din pacate, acum imi dau seama ca acei ani nu au fost destui, ca padurea nu mai este la fel de verde cum era odata. Ploaia numai cade in acelasi fel cum cadea odata, mirosul de frunze moarte nu mai are acelasi farmec iar gustul ciupercilor sau al ceaiului de tei cumparate din hipermarket nu mai e acelasi cu cel din padure. Dar cel mai important este faptul ca nu se mai aude cucul din padure din cauza faptului ca nu mai este Bunicul Meu langa mine si pentru ca nu am apucat sa ii spun cat de mult il iubesc ....

The Pursuit of Happyness (sau De unde vine fericirea)

   In ultima vreme am tot cautat definitia FERICIRII. Am cautat pe la unu, pe la alta, pe net, prin carti, prin povesti de viata sau prin discutii de salon. Chiar am cautat si prin melodii. Am gasit definitii, vreo mie de mii si zeci de sute, in forme care mai de care mai poetice sau badaranesti, filosofice sau in cuvinte simple de om sarac, in gandul unui copil sau in experienta unui varstnic. 

   Fiecare definitie in felul ei descrie o forma a fericirii, fie ca imbraca forma unei bomboane, a unei atingeri a fiintei iubite, a imbratisarii parintesti a nepotului, a sunetului clapelor de pian, a ghiocelului care scoate capul de sub zapada, a soarelui ce rasare in fiecare zi sau chiar a unei lumanari aprinse la mormantul cuiva drag. Fericirea inseamna orice pentru oricine, inseamna totul pentru noi toti pentru ca nu cred ca e cineva care isi doreste sa fie nefericit si nu ar face totul sa aiba parte de satisfactia sufleteasca. Fericirea nu vine niciodata din lucruri mari si nici nu vine toata deodata. Ea vine din lucruri mici si uneori neinsemnate care ne fac sa vedem fericirea uneori la ani buni dupa intamplare.

  As incerca sa dau definitia mea in ceea ce priveste fericirea: pentru mine este suma tuturor lucrurilor marunte care ne fac sa simtim ca daca am muri in urmatoarea secunda ar ramane ceva in urma noastra si ca viata pe care am dus-o nu a fost in zadar, ca atunci cand cineva va sculpta cu dalta data decesului in placa comemorativa a noastra, cuvintele "Nu te vom uita niciodata" chiar sa aiba o noima pentru cineva, oricine ar fi acea persoana.

  Si mai dadea cineva odata o definitie a fericirii care mi-a ramas in minte:

                                            "Fericirea e-un lucru marunt,

                                             E o aripa care vibreaza,

                                              Fericirea e-un lucru mic

                                              Un pitic, ce danseaza. "

The world of HI5 and Facebook (sau Ce poate face somajul din oameni)

   Au trebuit sa treaca ani de informatie ca sa descopar Haicinci, Cartea cu fete, Blogul (oare vine de la cuvantul mogul? ar fi frumos sa devin un mogul al blogurilor) si probabil vor mai trece ceva ani pana o sa ma prind exact cum se folosesc toate functiile acestor forme de comunicare sociala.

  Alaltaieri descopeream ca cineva cu care nu mai vorbisem de multi ani vroia sa ma adauge in lista de prieteni pe Haicinci. Poate din curiozitate sau din plictiseala generata de lipsa unei activitati regulate, am dat accept si am asteptat sa vad ceva, dar mai mult cu gandul ca va trece ceva vreme pana sa observ o reactie. Culmea a fost ca am si primit un semn si relatia de prietenie care fusese intrerupta atatia ani s-a reluat aproape instant, au inceput sa curga amintiri, update-uri in ceea ce priveste viata fiecaruia dintre noi, starea civila si o groaza de alte povesti si povestiri care s-au intamplat in anii ce au trecut in absenta comunicarii.

  Azi, in incercarea de a vedea o fotografie cu o fosta colega de scoala generala, am descoperit Cartea cu fete (tot cumva la indemnul unei alte foste colege de scoala generala). Descoperirea a fost oarecum fascinanta pentru ca am gasit prieteni pe care drumurile vietii i-au dus departe de orice forma traditionala de legatura. Asa se face ca am aflat ca pe unii nu ii mai cheama in romaneste ci in spaniola( probabil nu au putut inregistra contul, fiind deja luat numele), am observat ca unii care erau frumosi in copilariie si-au pierdut din stralucire si au devenit oameni maturi, ca cei cu care am copilaril in spatele blocului pupa copii care nu cred ca sunt ai lor desi ar fi frumos, descopar fotografii din evenimente importante in viata unora si realizez fericirea lor din acele momente.......

  Si tot azi pun primul meu post pe blogul de fata in incercarea de a impartasi in cuvinte unele intamplari sau feeling-uri care consider ca trebuiesc scrise, fie ele vesele sau triste, cugetari sau rahaturi, lucruri importante sau nimicuri.

  Cam asta e prima mea experienta de genul asta si inca incerc sa ma dezmeticesc si sa reusesc sa pricep ce se face cu instrumentele astea de comunicare, care sunt regulile lor si cate alte lucruri sau vechi si noi prieteni o sa mai descopar cu ajutorul lor.

   Pana una alta, cum se posteaza? Ca de scris am scris, da cum se pune pe  blog? Ce e cu fetele alea de pe Cartea cu fete care imi tot apar si imi zic ca "add as friend" sau ceva de genu asta? Pe Haicinci trebuie sa imi pun si eu poze facute cu telefonul in fata oglinzii din baie la bustul gol? Trebuie sa scriu cu aliniat si cu litere mari in textul pe care trebuie sa il citeasca altii? De ce nu mai pufaie Air-Wick-ul meu din camera si cea mai importanta intrebare: De ce creste par in fund daca purtam chiloti?